momente

sunt timpuri cand haosul ne’ajunge casa,
cand gandurile nu ne mai lasa
nici un moment de respiro.
mintea se simte imbacsita si uita
ca linistea acum un timp mai exista.
de multe ori tanjim dupa momente de pace,
dar mintea, inima nu le mai cunoaste.
ne’ntorcem spre cer si cerem,
si cerem momente…
iar cerul priveste in jos, inspre noi,
si din privirea lui ar trebui sa intelegem…
viata e faurita din momente.
momente cand parca lumea se destrama,
momente cand lumea ne aclama,
momente cand ne intelegem fiinta,
sau altele cand haosul ne invadeaza viata.
exista momente cand ar trebui sa plangem,
momente cand trebuie sa alegem sa radem…
momente cand tot ce trebuie sa faci
e sa te opresti si sa taci!
sa realizezi ca diferenta o face
sa sti ce atitudine sa iei
in fata haosului sau a bucuriei.

de Craciun

ochii mari, intineriti parca, deschid!
cu licariri de zambet in privire,
privire de copil naiv si dulce.
si sar din pat cu ochii atintiti spre geam…
si urlu-n sinea mea, arsa de bucurie:
“e totul alb! e totul alb!” si usa-ntredeschid,
sa simt sub talpa-mi aburinda, omatul rece, moale.
din nou iarna-a prins culoare!
culori de fericire, inocenta,
de strigate si sanii, si caciuli colorate.

si seara venind, pe toti ii cheama-n case.
si-n caldura casei, in jurul bradului impodobit,
sa se dezghete trupurile toate,
in povestirile-adunate de mii de ani incoace.
eterna, minunata povestire s-ascultam,
cu pruncul cel nascut
in ieslea incalzita de-al vitelor suflu.
si zambete s-aduca pe chipul tuturor,
sarbatorirea coborarii-n trup
a sfantului, bunului nostru Mantuitor.

Sarbatori fericite va urez tuturor!

trecuta inocenta

sa desenam o amintire,
o verde licarire
a fostei inocente…
sa bem in cinstea ei!

 sa ne umbrim trecutul,
cel anost si’amar
ce ne’a consumat inocenta
pahar dupa pahar.

suflet

simte! te rog, suflete, simte!
simte ura si vei putea iubi din nou!
doar… doar nu sta nepasator…
caci indiferenta ucide.
plangi! arunca! urla! simte!

simte! te rog, suflete, simte!
nu te’mpietri din nou si din nou!
caci asa… vei ajunge gol.
si tot ce’a fost va disparea,
caci, asta face indiferenta.

simte! te rog, suflete, simte!
alunga indiferenta din tine,
caci nu vrei sa creasca
si sa devina o tornada
ce’ti va distruge umanitatea toata.

la dragoste si ura, reactionam.
reactionam si vrem sa luptam!
indiferenta ne distruge vointa, viata…
devenim obiecte. si, poate…
sa nu mai simtim! poate… asta cautam.

“simte! te rog, suflete, simte!”
asta’i porunceam sufletului din mine.
dar… asta sa vreau, intr’adevar?
sau sa traiesc libera de sentimente?
fara sentimente… am deveni obiecte.

despre iertare

ma gandeam in sineam mea.
ca sunt o persoana buna.
ca iertarea este, si’mi va fi
mereu la indemana.
credeam ca voi putea mereu
sa iert, oricui imi va gresi.
insa momente au venit,
cand cu greu,
mana’am intins
s’apuc iertarea, insa…
iertarea’a disparut.
dezamagirii si durerii
le’am facut un loc prea mare.
le’am dat pana si locul lui “iertare”.
atunci am realizat intai oara
cat e de greu sa iert,
cand locul ranii il sap mai mare
decat ar trebui.

Tu’mi esti cantec

 un cantec aud in inima, in minte,
 o melodie, mai exact.
 e un ritm ce'mi suna cunoscut...
 de unde, de cand... nu stiu.
 si tot ce'mi doresc acum si mereu,
 e sa'l cant ne'ncetat!
 imi linisteste mintea, sufletul,
 si toata fiinta'mi intra in pace.
 o pace adanca, prea profunda
 sa o pot explica...
 si vin, Te trag de maneca,
 si'Ti spun: mai da'mi putin!
 doar Tu, doar Tu esti pacea mea,
 dorinta mea, cantecul meu...

in racoarea serii

am intrat din nou, ca mai inainte,
in parcul racorit de venirea serii.
paseam pe covorul de frunze,
asternut pe aleile inundate
de florile de tei uscate…
si, cu dragostea in maini,
si’n inima’mi de piatra,
prin fosnaitul florilor
ce mureau sub talpile’mi crude,
priveam spre trecatorii
ce mergeau ingandurati.
unii paseau grabiti, altii alene,
toti trecand nepasatori
pe langa banca ce ma sprijinea.
vedeam suferinta ce zacea in ei,
sub chipurile aparent senine.
tristetea, suferinta lor cea mare,
deveneau tot mai apasatoare…
inima’mi de piatra sangerand a moarte,
m’a intins pe’aleea parfumata,
si florile uscate’mi imbalsamau trupul.

mintea’mi zace moarta,
inima’mi urla din rasputeri,
mainile parca’si dau ultima suflare,
ochii arunca ultimele lacrimi,
picioarele amortite nu ma mai sustin,
urechile refuza sa asculte..
dintii scrasnesc neiertare si ura,
si din nou inima din rasputeri urla.
sa’i dau atentie vreau,
dar trupul nu m’asculta,
caci mintea’mi zace moarta,
si trupul cu ea.

zambete triste

putini mai stiu sa zambeasca cu adevarat.
e durere in zambete, ingrijorare…
e trist sa vezi zambete mimate,
fara strop de bucurie, seninatate..

se rup inimi, se sfarama,
se scurg pe trotuar
si oamenii le calca in picioare…
ochii doar in betii mai sclipesc.

toti au nevoie de un zambet sincer!
dar zambetul trebuie daruit
inainte sa fie primit…

grijile uitate pentru cateva momente,
pot da nastere unor zambete sincere, profunde..
ce-ti raman in suflet pe vecie..

teama

inima-mi se zbate                                               
cu-a ei forta toata!
e teama in aer…
teama de-a avea incredere,
teama de inimi sangerande, nesigure.
si lacrimile-mi par timide,
nesigure si ele…
tot ce sunt, ce am, este nesigur!
nimic nu sunt…
nimic nu am…
si ploaia bogata, sigura pe ea,
ce cade, ma irita!
de unde vine?
de unde-atata siguranta?
sa o urasc? sa o doresc?
si lacrimile-mi izbucnesc,
parca acum, sigure pe ele…
ploaia e curata, sfanta…
dar nu poate curata inima sangeranda.