poveste

in parcul aproape ascuns de noapte,
pe pietrele ce il imbraca
pe langa hinti si topogane,
pasesc alene descultele picioare
ce isi cauta stapanul parca uitat de lume,
pierdut fiind in lumea gandurilor indepartate
si al privirilor uitate.

si ochii ce priveau demult in gol,
se-opresc asupra unei siluete
ce doar putin cate putin avant isi da,
pe-o hinta ruginita, far’ culoare.
pasind tot mai aproape, zaresc un suflet rupt.
ofer un ac si ata,
dar ce primesc este refuz.

si noaptea se-adanceste tot mai mult,
si hinte, topogane, siluete…
dispar in al noptii abur.
dar aburul se duce, si noaptea cu el,
si toate revin dimineata mai clare.
siluetele prind viata si amintirile culoare.

si vorbele ce-ar trebui s-ajute,
se transforma in priviri.
si lucrurile nu mai trebuiesc rostite
caci se stiu.
sa sti sa vezi un suflet, e un dar.
sa ti se vada sufletul ranit, nu e neaparat amar.

Published in: on August 21, 2012 at 3:38 pm  Comments (2)