poveste

in parcul aproape ascuns de noapte,
pe pietrele ce il imbraca
pe langa hinti si topogane,
pasesc alene descultele picioare
ce isi cauta stapanul parca uitat de lume,
pierdut fiind in lumea gandurilor indepartate
si al privirilor uitate.

si ochii ce priveau demult in gol,
se-opresc asupra unei siluete
ce doar putin cate putin avant isi da,
pe-o hinta ruginita, far’ culoare.
pasind tot mai aproape, zaresc un suflet rupt.
ofer un ac si ata,
dar ce primesc este refuz.

si noaptea se-adanceste tot mai mult,
si hinte, topogane, siluete…
dispar in al noptii abur.
dar aburul se duce, si noaptea cu el,
si toate revin dimineata mai clare.
siluetele prind viata si amintirile culoare.

si vorbele ce-ar trebui s-ajute,
se transforma in priviri.
si lucrurile nu mai trebuiesc rostite
caci se stiu.
sa sti sa vezi un suflet, e un dar.
sa ti se vada sufletul ranit, nu e neaparat amar.

Anunțuri
Published in: on August 21, 2012 at 3:38 pm  Comments (2)  

The URI to TrackBack this entry is: https://raininoctober.wordpress.com/2012/08/21/poveste/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. M-am gandit atunci cum teatrul si muntele au ceva in comun. Sau ceva foarte diferit. Muntele ma pune mult mai in contact cu mine insumi, ma face sa ma scufund spre adancul marii sufletului meu, ca apoi sa scot la suprafata si gunoaie si comori – lasand in urma marea mult mai linistita. E un fel de ”pe mine mie reda-ma”. Ceea ce am simtit insa privind acea sceneta de teatru mi s-a parut exact opusul: daca vrei sa uiti de tine, de griji, de probleme, asta ar putea fi solutia! Detasarea completa de minte si de suflet, o golire interioara binefacatoare – cel putin pe moment. Oricum ar fi, e vorba de o calatorie care te duce fie mai aproape de tine, fie mai departe. Ceea ce ramane, pe langa sentimentele intense traite de-a lungul calatoriei, e ceea ce inveti. Despre tine si despre lumea din jur.

  2. Priveam trista spre orizontul necunoscut Si ma intrebam Cum ,oare e posibil? Desi pare atat de infantil Ca un strop de ploaie sa se zahariseasca Ca fulgii de nea Sa para a fii de ciocolata Si sa uite ca ar fi trebuit sa se topeasca Cum ,oare e posibil? Ca in fiecare zi de toamna Blanda si blajina Sufletul unei frunze sa piara Rapus de nemilosul vant Si blestemat sa dispara… Aruncat in ruinile unui gand Si de uram nostalgia ochilor mei? De ce in ai mei ochi albastri … Vedeam doar sufletul unei frunze?? De ce gandul meu nemuritor Ma indemna spre focul tau mistuitor? Si cum ,oare e posibil? Ca in fiecare joi Gandurile sa ma poarte spre lumi noi ? Si sa alerg… Spre o emisfera paralela mie .. Toate aceste intrebari fara raspuns Nu au niciun sens Cel ,putin ,nu in lumea noastra.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: