teama

inima-mi se zbate                                               
cu-a ei forta toata!
e teama in aer…
teama de-a avea incredere,
teama de inimi sangerande, nesigure.
si lacrimile-mi par timide,
nesigure si ele…
tot ce sunt, ce am, este nesigur!
nimic nu sunt…
nimic nu am…
si ploaia bogata, sigura pe ea,
ce cade, ma irita!
de unde vine?
de unde-atata siguranta?
sa o urasc? sa o doresc?
si lacrimile-mi izbucnesc,
parca acum, sigure pe ele…
ploaia e curata, sfanta…
dar nu poate curata inima sangeranda.

roua diminetii

cu urechile acoperite de nemultumire,
ma pun sa dorm pe patul de sperante spulberate.
si ma acopar cu multiple intrebari,
a caror raspuns nu vreau sa’l aud.. caci il stiu.
si constiinta ma trezeste’n noapte,
dar nenumarate ganduri ma adorm din nou.
si’n visele mele chem ploaia turbata,
o chem din nou si din nou..
vreau a mea viata sa fie curatata
de tumultul ploii pure de vara,
o ploaie dura ce creaza rauri,
o ploaie cu stropi grei si desi,
ce’ti penetreaza fiinta, ce’ti atinge inima si mintea..
o chem sa ma inunde cu puritatea ei,
ca tot ce’i rau in mine sa fie luat,
luat si dus intr’un taram indepartat.
si vreau sa ma trezesc o fiinta noua,
scaldata in lacrimi de roua..
vreau sa imi fie mentor, roua diminetii,
sa ma invete despre ploaie in tainele vietii..

lacrimi si ploaie

te iubesc si te urasc de’asemeni,
esti demonul cu chip ce’atrage
pe cei ce obositi de viata’adorm.
atragi si dai sperante desarte
ca apoi sa’i distrugi pe toti,
te’as vrea dar te detest,
te rog dispari din viata mea!
mananca’ti sufletul din tine
si pe al meu te rog sa’l cruti.
mai pot inca avea un suflet curat
daca in proprile’mi lacrimi va fi scaldat.
prin lacrimi si prin ploaie
se curata un suflet.
prin lacrimi si prin ploaie
se curata mormantul..

lumea mea

singur.. absent fata de lumea reala,
dar prins in lumea mea virtuala,
atent la fiecare detaliu..
e lumea mea..
creata de mine, pentru mine..
e lumea in care exist,
in care liber respir.
si pot sa umblu pe stele de arama,
si pot sa sarut fulgii de zapada in torida vara.
in norii moi sa ma scufund alene
si stropii de ploaie sa’i pun intr’o rama pe perete.
pietrele ma saluta voioase
si casa din frunzele groase
imi fac..

viata din cenusa

e’o lume de oameni si duhuri..
e’o lume cu sori stinsi
si lune palpainde..
cu stele ce’n deriva plutesc
si frunze adiand in intuneric..
prin fumul de ganduri din lume
se vad siluete pasind..
sunt mortii ce’si doresc viata
si vii ce’ncet se sting..
in lumea asta far’ un tel,
as vrea sa cred ca va veni o ploaie
ce va lasa in urma ei un curcubeu..
ca ploaia va spala’ntr’o zi cenusa
ce ne ingroapa pan’ la brau..
este cenusa lasata in urma
de focul ce ne’a ars speranta
si ne’a topit viata..
viata acum o au..
doar cei ce s’au nascut din cenusa..

amintiri..

ma plimbam prin parcul rece ca’un mormant
si prin amintirile’mi din parcul cald
si plin de iubirea zambetelor de copii,
de caldura mainilor unite ale indragostitilor,
a bancilor ce credincioase sprijina pe orice om..
rataceam cu mainile in buzunarele’mi derutate
de mireasma florilor cu care erau imbibate,
si ma uitam cum din pomi sau din cer..
frunze uscate cadeau plutind prin mine
spre pamantul uscat ce’asteapta sa fie udat
si care sperand, ca mine,
vedea fericit ca ploaia din nou vine.
si stropii reci imi incalzeau din nou sufletul..
inca odata salvata de stropii puri
ce inima imi spala indata..

voia Ta..

Te iubesc, dar oare e de’ajuns?
ma tot intreb si tot timpul raspunsul e „nu”.
mai imi trebuie vointa in trup.

si Te iubesc, si Iti iubesc Cuvantul,
si rugaciunea mea o’nalt acum,
de pe al meu plecat genunchi.

Esti ca atingerea ploii de vara,
o ploaie dulce, calda..
in care trupul meu se scalda.

si in imbratisarea’Ti gingasa
as vrea sa ma ti pe veci,
sa Te simt, sa stiu ca n’o sa pleci.

si eu.. cu toata forta ce o am in mine
sa tin mereu, mereu de Tine..
sa fac doar ceea ce Tu spui ca e bine.

gandul Tau sa’l am adanc infipt in inima
si voia Ta sa fie voia mea,
ca fapta mea sa reflecte imaginea Ta.

de ce?

de ce, oh Doamne, fata Iti intorci
si Te indepartezi de mine?
de ce cand urlu parca nu auzi
si strigatele’mi parca’s surde?
de ce atatea intrebari
imi umplu gandurile mute
si nimeni sa’mi raspunda nu’i?
unde sunt cei ce prieteni se numesc?
… i’ai luat de langa mine…
dar unde Esti acum? raspunde’mi!
Te vreau.. si vreau sa Te gasesc..
Esti vantul lin ce cand adie,
un zambet pur imi poate aduce..
Esti strop de ploaie ce cand cade,
aduce’n dar o mangaiere..
Esti tot ce ma’nconjoara..
Esti zambet si suspin.. IUBIRE…
Esti totul ce eu am nevoie..
oh Doamne.. iarta’mi nepasarea..
eu m’am ‘departat, nu Tu..
eu am plecat, dar far’ sa vreau..
eu m’am intors si Te’am lasat in  urma..
Tu.. niciodata n’ai pleca de langa mine!
Tu imi arati ca esti mai sus de oameni,
Esti pretutindeni in tot timpul..
mi’ai luat si prieteni si ce seamana’a iubire,
sa vad ca numai Tu ramai cand toate pier!
Esti langa mine orice’ar fi..
cand e furtuna ori senin..
in Tine’am pace si iubire, fericire..

deprimare

din trupul meu bolnav
ce clocoteste de’ntristare
a mai iesit o raza de speranta
ce’a fost din nou dusa’n deprimare..
mai are rost sa speri?
mai are rost sa mai incerci ceva in lumea asta?
e’o lume de stele cazute si stinse..
e’o lume de morti ce se hranesc din renuntarea celor vii..
agitatia orasului e mereu nesatula
de ore, minute si vieti..
va trebui sa ploua in curand..
din ploaie se hranesc cei vii,
din stropii ei, speranta..
sa fie curatati de boala contagioasa’a renuntarii,
de tirania urgentului si’a uitarii..
uitam ca trebuie sa mai zambim,
si mergem cu capu’n pamant toata ziua!
unde ne este oare bucuria?..

inima de frunze

in toamna din mine,
farame din sufletul meu
se usuca si cad.
imi doresc sa fiu din nou
intreaga’n inima’mi de frunze
ce vantul o poarta,
printre ploaie din ochi de copii
si vijelii de inimi’ndurerate.
cand cele patru vanturi unite vor fi..
voi respira din nou pe data…